18 octombrie .....
Mă opresc, şi poposesc puţin în faţa computerului, iar pentru a nu pierde din vedere cel puţin două concluzii la care am ajuns azi, am început să scriu rândurile de cuvinte pe care le poţi observa cu uşurinţă în cele ce urmează. Nu mi-am propus să uimesc pe cineva şi nu am nevoie de consideraţia nimănui, scriu pur şi simplu ceea ce consider eu că îmi este de folos, de fiecare dată când voi vizita "mica mea chestiuţă". Prima chestiune e legată de oameni, dar nu de oamenii aflaţi în China ci e legată de cei de care mă izbesc aproape zilnic. Fără să dau nume, vreau doar să las ideea cum că aceşti oameni, (cel puţin majoritatea dintre ei), îşi însuşesc natural, fără să simtă nici cea mai infimă formă de contrângere, numele de pocăiţi. Oau...Nimic nou sub soare!
Ei bine despre ei vreau să scriu şi să mă refer la "comoara" pe care o ascund ei ( şi mă includ şi pe mine aici), atât de bine in cetatea inimii lor fortificată până la refuz. Nu mă refer la telentele nimănui, la capacităţi intelectuale, la sentimente sau.... paraşute! Mă refer la acea comoară pe care am personalizat-o şi cu care ne mândrim noi fiecare. În termeni simpli această comoară este Mântuirea. Şi am observat că despre această mântuire vorbim cu atâta subiectivism încât am ajuns chiar să o numim ca fiind " a noastră". Nu judec pe nimeni. De multe ori m-am exprimat şi eu în acest fel. Paradoxal… pentru că nu pot spune despre mine că sunt un tip pe lângă care, aproape 3 ani de studii teologice au trecut, ca "vodă prin lobodă" fără să aducă nici o schimbare. Şi să revin, vreau numai să fac o remarcă, şi poate chiar să dau un sfat celor ca mine: haideţi să terminăm cu "pleonasmul acesta religios". Mântuirea, nu e a mea şi nu e nici a ta şi dau slavă Domnului pentru asta. Dacă ar fi fost a mea, lucrarea mea, azi trebuia să fiu o persoană super morală şi ieşită din cale afară de "spiritistă". Dar nu e a mea, nu eu am conceput-o şi nu eu am materializat-o. E lucrarea gradioasă a Dumnezeului Triunitar. Prin urmare mi se pare că nu inţelegem pe deplin şi nu interpretăm corect verstele Scripturii demne să ne facă să ne simţim umili cand vine vorba de Mântuire:
“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.”
....şi totuşi multi dintre noi, în egoismul nostru încă avem ideea că Dumnezeu a văzut ceva special în noi şi de aceea suntem mântuiţi.
A doua concluzie este prin natură empirică. Astăzi parcă m-am trezit din vis. Mi-am dat seama cât de primitiv pot să fiu în anumite situaţii. Ca exemplu o să descriu ce anume mi s-a întâmplat la şcoală. Era 08.40 iar eu continuam să mă complac în pesimismul meu cu privire la cursurile care urmau să îmi chinuie viaţa. Faţa posacă, trupul tolănit pe scaun, ochii umflaţi şi părul plin cu scame pot descrie cum arătam eu în acea dimineaţă. Un frate care are doctoratul în teologie era aşteptat cu aceaşi atitudine cu care aştepti să iţi vezi primii peri cărunţi, sau cum aştepti să ai parte de ce-i mai rău….şi asta din simplul motiv că nu îmi place cum predă la cursuri.
Era ora 12.30. Cele două cursuri a câte o sută de minute au luat sfârşit. Faţa mea era senină, ochii incă erau obosiţi….dar apetitul informaţional era astâmpărat. Omul ăsta chiar m-a făcut să simt că trăiesc. Pur şi simplu cuvintele lui m-au incurajat să îmi continui ziua într-o veselie. Minunat….
Ce-I de-a dreptul înfiorător e că puteam foarte bine să am parte de o zi ciudată, seacă, monotonă…dacă nu renunţam la prejudecata care-l viza direct pe acel profesor. Prejudecata despre el, mi-ar fi blocat dreptul la o zi normală. Iar în continuare …nu vreau să predic nimănui…numai vreau să las urmatoarea întrebare: cât timp ne mai trebuie să ne pocaim şi de asta?
Petru Ţuţea spunea: "Inteligenţa,oricât de mare nu e suficientă de a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică pentru că ai aparat ca să o justifici."...să nu fim proşti la minte!