Întrebăciune....

Mă reîntorc la una din zilele trecute când un gând mai răzleţ mi-a patruns fiinţa. Era o zi normală de toamnă în care am reuşit să ma comport natural printre oamenii din jurul meu, zămbeam caracteristic mie, mă bucuram şi totul era de o aşa natură încât până şi unui "tsunami" i-ar fi fost greu să mă năpădescă de tristeţe. Nu am fost purtat de îngeri şi nici nu m-am rugat pentru o astfel de zi.Dumnezeu mi-a dat-o. Nimic mai mult decât o zi normală cu evenimente neobişnuite pentru acel timp..dar hai că nu vreau sa fur pe nimeni cu filozofia!
Eram într-o continuă adoraţie faţă de viaţă, până când acel gând şi-a luat rolul în serios şi mi-a pus întrebarea următoare: Florin, tu esti un laş? Bineînţeles..."tăcerea mieilor" s-a instaurat în acea atmosferă copioasă de viaţă. Prima reacţie a fost acea reacţie pe care o vezi la un surd când îl strigi de la distanţă. Nu vă spun mai multe doar că n-am rezolvat nimic datorită acelei reacţii. Întrebarea era una pentru care nu aveam un pregătit un răspuns care să mă avantajeze de aceea am amânat răspunsul ei. M-am ferit de o confruntare acerbă cu acea intrebare aşa că stăpân pe gândurile mele fiind, i-am oferit gratis acelui gând o porţie de somn letargic. Am ajuns confuz...imi trăiam ziua mirifică zăpăcit. De ce oare? că doar ca şi om pocăit aş avea tot dreptul să nu mă numesc un laş...Biblia îmi oferă o gamă largă de atribute pozitive pe care mi le pot însuşi. De ce să mă numesc un laş când eu ..sunt un tip puţin mai deosebit ca ceilalţi prin faptul că sunt student la o şcoală biblică?...de ce să mă numesc laş când eu merg la biserică să slujesc oamenilor şi nu să fiu slujit?Nu sepoate numi laşitate când eu citesc Scriptura aproape zilnic, mă rog, ajut...etc.
-Florin, tu eşti un laş? întrebarea asta ..e chiar irelevantă. Nu-şi are locul în mintea mea...o fi venit la o adresă greşită. Mai degrabă m-aş numi un tip normal, şi asta nu dintr-o falsă modestie..da chiar un laş???Te rog...Mă îndoiesc că ar fi vorba de mine....Povestea asta nu are happy ending...
Frământându-mă.....am început să privesc într-un alt mod viaţa mea şi să înţeleg care este adevăratul sens al acelei întrebări: Cum să nu fiu laş când sufletul meu sună a gol? cum să nu fiu laş cand deja au trecut zile şi nopţi în care nu m-am avântat ca să-L cunosc pe El, aşa cum este El?Cum să nu fiu laş când refuz cu nonşalanţă acea cale a sfinţeniei ?
Ăsta-i curaj sau Laşitate? Asta-i onoare sau ruşine?.......dejeaba-s toate bune, dacă-s bune fară de El!
Oh Întrebăciune dură eşti....:-((