despre noi!

O lume a perfecţiunii, o lume a purităţii, o lume a bucuriei nesfârşite, o lume a împlinirilor, o lume a păcii, o lume a siguranţei...o lume a lui Dumnezeu.O lume pe care mi-am dorit-o şi o lume în care, cândva mai demult am decis să trăiesc. Ei bine această lume, pare să fi ajuns o lume a imposibilului chiar dacă mă numesc creştin. Această lume este o amintire gata să fie stearsă, este o lume dărăpănată. Şi asta nu pentru că nu mai cred în El, nu pentru că nu stiu că El mă iubeşte enorm, nu pentru că am hulit împotriva Duhului Sfânt, nu pentru că am incetat să visez, să lupt, nu pentru că mi-am îngropat speranţa, nu pentru că mi-am pierdut mântuirea....nu, nu pentru acestea. Lumea lui Dumnezeu e o lume a imposibilului întocmai pentru că prefer să traiesc facil în viaţa care mi-a fost oferită şi pentru care merită să dau ce pot eu mai bun. În sens practic aş putea spune că există un paradox în creştinismul pe care îl trăiesc şi pe care îl văd în jurul meu. Spun că iubesc când de fapt îmi permit să şi urăsc, spun ca mă sacrific când de fapt iubesc confortul, afirm că lupt dar eu bat în retragere, spun că sunt tare dar de fapt sunt slab, spun că-s fericit dar de fapt trăiesc fericirea doar în reprize, şi câte nu mai spun...Am ajuns să imi dau seama că oricând o stare ciudată se poate înfiltra lejer, subtil în inima mea. Această stare este normală, în sensul că se practică peste tot unde există creştini. Nu e ceva boombastic, pentru că e o taină ascunsă a inimilor noastre...
şi anume ...azi în minunatul secol 21 purtăm această "virtute" atât de discret încât am uitat-o acolo în inima noastră....Suntem oamenii care astăzi nu ne regăsim tăria de a recunoaşte adevărul despre noi înşine. "I'm perfect" e sloganul sub care cei mai mulţi ne gasim adăpost.Ne permitem chiar să spunem că trăim când de fapt suntem morţi! Dar....:

"Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: "Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.
Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.
Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui."
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul."

...tu si eu & noi si voi....

se cade de cuviinta sa imi las total descoperit gandul care m-a pandit in ultimele zile.eh, s-ar putea sa nu ti se para ceva nou, ba dimpotriva ai putea fi obisnuit cu acest fenomen, care se tine scai dupa orice specie poreclita azi cu numele de Om. ce este omul? ma intreb cu un semn mare de intrebare la final...
si pentru a sti ce e omul, n-am alta alternativa decat sa ma uit in oglinda si sa analizez fiintza reflectata cu meticulozitate.Si daca ma uit de jos in sus observ 2 chestii lungi de aprox un metru, apoi o adunatura compacta de elemente de diferite nuante..iar la final un turn de control bine intemeiat pe colosul de carne.
hmmm....asta-i omul? daca asa pot sa explic ce este omul inseamna ca soarele se invarte in jurul pamantului si nu invers. Perspectiva mea asupra omului nu e buna....
trebuie sa fie ceva mai mult! ok..fac altceva. ce este omul? si ma uit in buletin:
Un nume si un prenume, un cod si niste date, o localitate ...si o poza. In concluzie omul este privlegiat , cu o caracteristica nobila, si anume el poate fi citit de oricine care a trecut prin scoala si stie sa citeasca. Omul ca si complex de date...
Nu ma opresc la o analiza evaziva asupra omului, dar ce sa fac? fara indoiala mai am o ultima sansa: Ma uit la mine! numai ca de data asta n-o sa folosesc oglinda...o sa imi folosesc creierul. stiu sigur ca sunt un om si nu poate tagadui nimeni asta, cel putin nu in conditia in care pot sa aud , sa vorbesc, sa vad, sa miros, si sa fac ceea ce fac vreo 7 miliarde de oameni imprastiati pe Terra. stiu ca sunt un om si ca am personalitate unica pentru ca inca nu m-am intalnit cu "clona" mea care sa ma intruchipeze intru totul. stiu ca sunt om, pentru ca simt. simt ura si pace, tristete si bucurie, durere si liniste, agonie si extaz!!! asta-i omul, o fiinta speciala, nu un personaj de basm...asta-i omul o taina nedeslusita si nu un titlu de carte. OMUL ESTE CHIPUL LUI DUMNEZEU...si nu mascota lumii...omul acela esti tu ...si omul acela sunt eu.

18 octombrie .....
Mă opresc, şi poposesc puţin în faţa computerului, iar pentru a nu pierde din vedere cel puţin două concluzii la care am ajuns azi, am început să scriu rândurile de cuvinte pe care le poţi observa cu uşurinţă în cele ce urmează. Nu mi-am propus să uimesc pe cineva şi nu am nevoie de consideraţia nimănui, scriu pur şi simplu ceea ce consider eu că îmi este de folos, de fiecare dată când voi vizita "mica mea chestiuţă". Prima chestiune e legată de oameni, dar nu de oamenii aflaţi în China ci e legată de cei de care mă izbesc aproape zilnic. Fără să dau nume, vreau doar să las ideea cum că aceşti oameni, (cel puţin majoritatea dintre ei), îşi însuşesc natural, fără să simtă nici cea mai infimă formă de contrângere, numele de pocăiţi. Oau...Nimic nou sub soare!
Ei bine despre ei vreau să scriu şi să mă refer la "comoara" pe care o ascund ei ( şi mă includ şi pe mine aici), atât de bine in cetatea inimii lor fortificată până la refuz. Nu mă refer la telentele nimănui, la capacităţi intelectuale, la sentimente sau.... paraşute! Mă refer la acea comoară pe care am personalizat-o şi cu care ne mândrim noi fiecare. În termeni simpli această comoară este Mântuirea. Şi am observat că despre această mântuire vorbim cu atâta subiectivism încât am ajuns chiar să o numim ca fiind " a noastră". Nu judec pe nimeni. De multe ori m-am exprimat şi eu în acest fel. Paradoxal… pentru că nu pot spune despre mine că sunt un tip pe lângă care, aproape 3 ani de studii teologice au trecut, ca "vodă prin lobodă" fără să aducă nici o schimbare. Şi să revin, vreau numai să fac o remarcă, şi poate chiar să dau un sfat celor ca mine: haideţi să terminăm cu "pleonasmul acesta religios". Mântuirea, nu e a mea şi nu e nici a ta şi dau slavă Domnului pentru asta. Dacă ar fi fost a mea, lucrarea mea, azi trebuia să fiu o persoană super morală şi ieşită din cale afară de "spiritistă". Dar nu e a mea, nu eu am conceput-o şi nu eu am materializat-o. E lucrarea gradioasă a Dumnezeului Triunitar. Prin urmare mi se pare că nu inţelegem pe deplin şi nu interpretăm corect verstele Scripturii demne să ne facă să ne simţim umili cand vine vorba de Mântuire:
“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.”
....şi totuşi multi dintre noi, în egoismul nostru încă avem ideea că Dumnezeu a văzut ceva special în noi şi de aceea suntem mântuiţi.
A doua concluzie este prin natură empirică. Astăzi parcă m-am trezit din vis. Mi-am dat seama cât de primitiv pot să fiu în anumite situaţii. Ca exemplu o să descriu ce anume mi s-a întâmplat la şcoală. Era 08.40 iar eu continuam să mă complac în pesimismul meu cu privire la cursurile care urmau să îmi chinuie viaţa. Faţa posacă, trupul tolănit pe scaun, ochii umflaţi şi părul plin cu scame pot descrie cum arătam eu în acea dimineaţă. Un frate care are doctoratul în teologie era aşteptat cu aceaşi atitudine cu care aştepti să iţi vezi primii peri cărunţi, sau cum aştepti să ai parte de ce-i mai rău….şi asta din simplul motiv că nu îmi place cum predă la cursuri.
Era ora 12.30. Cele două cursuri a câte o sută de minute au luat sfârşit. Faţa mea era senină, ochii incă erau obosiţi….dar apetitul informaţional era astâmpărat. Omul ăsta chiar m-a făcut să simt că trăiesc. Pur şi simplu cuvintele lui m-au incurajat să îmi continui ziua într-o veselie. Minunat….
Ce-I de-a dreptul înfiorător e că puteam foarte bine să am parte de o zi ciudată, seacă, monotonă…dacă nu renunţam la prejudecata care-l viza direct pe acel profesor. Prejudecata despre el, mi-ar fi blocat dreptul la o zi normală. Iar în continuare …nu vreau să predic nimănui…numai vreau să las urmatoarea întrebare: cât timp ne mai trebuie să ne pocaim şi de asta?
Petru Ţuţea spunea: "Inteligenţa,oricât de mare nu e suficientă de a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică pentru că ai aparat ca să o justifici."...să nu fim proşti la minte!

Scump moment de rugăciune; eşti mai mult decât o amintire de scurtă durată

Să vezi şi să nu crezi...

Azi am privit soarele şi m-am minunat!!! E incredibil de tare, nu era mai incandescet ca altădată dar era aşa de mareeee, mult mai mare decât îl văzusem vreodată....oau..soarele ăsta de azi, s-a coborât mai jos ca de obicei, aproape că atingea pământul. M-am uitat la soare şi aş fi vrut să-i fac o poză ca sa îmi aduc aminte de splendoarea respectivă...dar nu avem la mine aparatul foto...aveam doar "rds-ul" şi am zis că nu merită ca minunatul soare să fie fotografiat cu o cameră de 1.3 megapixeli. Iar acum când stau acasă..tare mult mi-ar fi plăcut să am imaginea pentru a medita la cât de mare este Dumnezeu.....dar; ghinion, nu mai am nici o imagine, am doar o mică amintire despre soare...soarele care a ales ca în după-masa zilei de sâmbătă să mă uluiască de marea Măreţie a Creatorului. Amintirea asta mi se va şterge ....dar dacă aş fi avut imaginea, amintirea despre Creator ar fi fost materializată la fiecare vizionare a imaginii. Mă gândesc că ar trebui să invaţ ceva din chestia asta....şi mi-am dat seama că la fel mi se întâmplă şi în lumea efectiv reală....
Nu sunt in stare să pun pietre de aduceri aminte în locurile unde l-am întâlnit pe Dumnezeu, şi mă mir că imi vine greu să mă rog mai des, şi s-o fac cu încredere...pentru că amintirile despre noi (eu împreună cu El)...sunt mai emancipate, diferit de ceea ce credeam eu....şi au toată autoritatea să se ştergă din limitata mea memorie.....şi din păcate des mi se întâmplă asta.
Dar Doamne.......oare numai mie să mi se întâmple aşa?

Întrebăciune....

Mă reîntorc la una din zilele trecute când un gând mai răzleţ mi-a patruns fiinţa. Era o zi normală de toamnă în care am reuşit să ma comport natural printre oamenii din jurul meu, zămbeam caracteristic mie, mă bucuram şi totul era de o aşa natură încât până şi unui "tsunami" i-ar fi fost greu să mă năpădescă de tristeţe. Nu am fost purtat de îngeri şi nici nu m-am rugat pentru o astfel de zi.Dumnezeu mi-a dat-o. Nimic mai mult decât o zi normală cu evenimente neobişnuite pentru acel timp..dar hai că nu vreau sa fur pe nimeni cu filozofia!
Eram într-o continuă adoraţie faţă de viaţă, până când acel gând şi-a luat rolul în serios şi mi-a pus întrebarea următoare: Florin, tu esti un laş? Bineînţeles..."tăcerea mieilor" s-a instaurat în acea atmosferă copioasă de viaţă. Prima reacţie a fost acea reacţie pe care o vezi la un surd când îl strigi de la distanţă. Nu vă spun mai multe doar că n-am rezolvat nimic datorită acelei reacţii. Întrebarea era una pentru care nu aveam un pregătit un răspuns care să mă avantajeze de aceea am amânat răspunsul ei. M-am ferit de o confruntare acerbă cu acea intrebare aşa că stăpân pe gândurile mele fiind, i-am oferit gratis acelui gând o porţie de somn letargic. Am ajuns confuz...imi trăiam ziua mirifică zăpăcit. De ce oare? că doar ca şi om pocăit aş avea tot dreptul să nu mă numesc un laş...Biblia îmi oferă o gamă largă de atribute pozitive pe care mi le pot însuşi. De ce să mă numesc un laş când eu ..sunt un tip puţin mai deosebit ca ceilalţi prin faptul că sunt student la o şcoală biblică?...de ce să mă numesc laş când eu merg la biserică să slujesc oamenilor şi nu să fiu slujit?Nu sepoate numi laşitate când eu citesc Scriptura aproape zilnic, mă rog, ajut...etc.
-Florin, tu eşti un laş? întrebarea asta ..e chiar irelevantă. Nu-şi are locul în mintea mea...o fi venit la o adresă greşită. Mai degrabă m-aş numi un tip normal, şi asta nu dintr-o falsă modestie..da chiar un laş???Te rog...Mă îndoiesc că ar fi vorba de mine....Povestea asta nu are happy ending...
Frământându-mă.....am început să privesc într-un alt mod viaţa mea şi să înţeleg care este adevăratul sens al acelei întrebări: Cum să nu fiu laş când sufletul meu sună a gol? cum să nu fiu laş cand deja au trecut zile şi nopţi în care nu m-am avântat ca să-L cunosc pe El, aşa cum este El?Cum să nu fiu laş când refuz cu nonşalanţă acea cale a sfinţeniei ?
Ăsta-i curaj sau Laşitate? Asta-i onoare sau ruşine?.......dejeaba-s toate bune, dacă-s bune fară de El!
Oh Întrebăciune dură eşti....:-((